In lumea plantelor si a fiintelor neganditoare, a muri este o obisnuinta si moartea nu implica sensibilitate. Daca poetul canta caderea frunzelor si se intristeaza de moartea papagalului din colivie si de a pestelui din acvariu - e tot ce se poate cunoaste emotionant. Padurile mor, campiile mor, insa mor ca sa invie: moartea vegetala e anuala si e numai aparenta, e o adormire. La animale moartea e alimentara: absenta cadavrelor din natura si prezenta aproape exclusiva de animale vii e o indicatie cu sens ca dobitoacele se mananca unele pe altele permanent, viata celor mai slabe avand singura destinatie de a hrani cu forme frumoase si cu sange ager viata celor mai tari.
Daca este drept sau nedrept ceea ce se petrece in natura - depinde de judecata umana si o priveste NUMAI pe aceasta. Natura ignora justitia si dreptul cetateniei. Natura e vantul si furtuna, cutremurul si inecul. Simtind apropierea iernii, pleaca berzele mari si randunelele mici. Calatorii au povestit cum se joaca negura cu ele, aruncand in neant stolurile adanci, scufundand aripile in talaze. Obosite, ele se lasa pe catarge si isi odihnesc destinul alaturi de spaima omului, capricios valsat de valuri in scoica lui de otel si tarat, cu stiintele, cu artele si cu credintele lui catre inec. Stapanul iluzoriu si fragil al pamantului nu prezinta atunci mai mult interes pentru natura decat pestele mic in gura pestelui mare, si devenit alimentar si el: o carne pentru rechini. Transatlanticele au soarta cutiilor de conserve.
Periodic, o insula se scufunda cu toata civilizatia ei, cu locuitorii, cu bibliotecile si bisericile ei - si in natura acest eveniment e inexistent si anonim, ca rasturnarea din loc a unui bolovan. Nimeni in toata natura, in afara de om, nu simte mahnire si nu sufera ca a disparut intr-o noapte un teritoriu. Pentru natura, un cuib de muste sau o planeta cu oameni e la fel: Natura e nesimtitoare si fata de creatia ei - ne inchipuim noi - cea mai valoroasa, si naivitatile blanzilor blajini sunt opera noastra artificiala...
Omul civilizat slabeste energiile cruzimii naturale si isi compune un univers al dreptatilor , o filosofie a binelui si a raului, a drepturilor si a datoriilor si, pe nesimtite, el se instituie la guvernarea universului rebel, dintr-o camera agreabila, dintr-o canapea care a uitat vechile rosturi, fostele pribegii si lupte cu natura violenta si neimpacata. Delirul omului nordic, nascut in ceata si frig, ia cunostinta de climatul azuriu al sudului si orientului. El a crezut cu neputinta Mediterana, Italia, Grecia, si daca ar fi murit in umbra lui umeda, langa o catedrala gotica invelita cu nori, existenta lui nu ar fi cunoscut nici frumusetea luminii, nici gustul suculent al leneviei.
Dar, in afara de bucuria ei intreaga, si cu aceasta bucurie inlauntrul ei, viata e tot atat de provizorie si Natura e tot atat de indiferenta, si in Sardinia si in Groenlanda.
Am vazut paduri seculare, poate milenare, aprinse in fierbinteala unui soare splendid si neindurat. Mii de taramuri ard pana la tarana din toata mareata lor infatisare. Paradisuri de copaci inaltati in ceruri sunt mistuite ca niste paie. Am vazut goana vietatilor alungate de vartejul valurilor de foc, insetate, ostenite: milioane de antilope, de zebre, incercuite de flacari. Bivolii salbatici, in turme negre, ca niste namoluri, izvorau din zare si cotropeau sesurile incercuite de fum. Serpii crapau in dogoare, cirezile se prefaceau pe drumul lor in cenusa ... Continentele se ingusteaza ca niste carari si raurile raman ca urmele de tibisir pe un carton. Nicio mila de nicaieri: mila e necunoscuta in Natura. Am introdus-o noi. A venit cu ea intre spini Iisus Christos, dusmanul Naturii...
sâmbătă, 21 noiembrie 2009
miercuri, 21 octombrie 2009
Epoca exilatilor
Privita de multi ca o epoca a transformarii gandirii umane, ultimii 100 de ani sunt marcati de un declin fatal al credintelor. Dupa o intreaga istorie de autoamagire omul pare in sfarsit decis de a se lepada de acea parte din el ce nu este nimic altceva decat perdeaua pe care secole de-a randul a pus-o intre el si existenta. Pornind de la un postulat - nedemonstrat de nicio stiinta sau filosofie - ca lumea ar fi in esenta ei ultima, rationala si logica, omul a creat diverse forme (credinte, idealuri, zeitati) prin care nu a facut nimic altceva decat sa transpuna o aspiratie. Animalul poseda doar parte biologica si de aceea nu simte decat nevoie de securitate materiala. Omul poseda pe langa aceasta si o constiinta a existentei sale si de aceea a resimtit mereu nevoia unei sigurante existentiale. Fiind singura fiinta care percepe moartea ca pe un ceva inevitabil, omul a simtit nevoia de a se pune la adapost de aceasta fatalitate si a inventat tot felul de forme obiective prin care s-a autosituat fictiv ca facand parte dintr-o ordine cosmologica ce i-ar garanta astfel eternitatea. Incapabil de a-si asuma o existenta fara sens si fara o logica ultima, el a inventat solutii salvatoare in numele carora (si aici este tragedia cea mare) a persecutat toate acele spirite libere care nu doreau decat sa se exprime printr-o unicitate a propriei fiinte. Situand toate credintele si toti idolii in sfera imposibilului (pentru a nu fi accesibile unei critici lucide) si persecutandu-i pe toti cei ce au vazut aceste forme exact ceea ce erau, umanitatea s-a comportat ca un instabil psihic care nu vede decat propriile proiectii si aspiratii si care actioneaza violent la adresa tuturor celor ce vor sa le arate care este realitatea. Ingloband simplist lumea si toate formele sale variate in concepte goale si abstracte, s-a adus cea mai mare crima fata de tot ceea ce este forma individuala - singurul element creator, caci tot ceea ce este creatie autentica in cultura si civilizatia umana nu este nimic altceva decat EXPRIMARE A UNICITATII. Nu prin inventie de concepte abstracte s-a nascut creatia ci prin exprimare a tot ceea ce este viu si intens in om, a tot ceea ce pulseaza, a acelei forme distincte de la om la om de percepere a naturii, de simtire a persoanei iubite sau de reprezentare a unei existente absurde in care suntem aruncati. Prin urmare, fata de toti cei ce inca mai suspina dupa epocile in care individul era sclavul unor forme fara viata in numele caruia era obligat sa-si lepede singura parte din el care pulseaza cu adevarat, epoca noastra afirma si trebuie sa afirme libertatea individului ca si afirmare responsabila in fata unei existente fara sens, in care fiecare actiune si alegere contribuie la audtodefinirea sa. Asemeni unui pacient revenit dupa o lunga amnezie, omul incepe sa isi redescopere adevarata natura, aceea a unei fiinte condamnate la un exil permanent, dar un exil in care e liber sa simta ceea ce este viu si unic in el.
luni, 24 august 2009
Intre Sartre si Husserl
Revizuind maxima carteziana, Husserl afirma ca ''cogito''-ul lui Descartes ''gandesc deci exist'' ar fi incomplet, insistand asupra faptului ca o dizertatie corecta ar trebui sa se axeze pe principiul de baza ''gandesc aceasta'' deoarece principala caracteristica a constiintei e aceea de a se rasfrange asupra altui lucru decat asupra ei insasi, de a avea un continut. Astfel constiinta devine INTENTIONALA, este o constiinta a ceva.
In aceeasi masura, potrivit distinctiei hegeliene asupra reconsiderarii notiunii traditionale de fiinta (Hegel considera ca fiinta constiintei nu este un ceva ''in-sine'' ci un ceva ''pentru-sine'' datorita aceleiasi intentionalitati de tip Husserl) putem spune ca fiinta nu exista decat in masura in care ea nu coincide cu ea insasi de unde ideea ca realitatea umana este o lipsa, in permanenta urmarire a unui ideal care din punct de vedere ontologic este interzis. Aceasta fiinta (prin constiinta ei) aspira permanent catre o sinteza imposibila: in-sine-pentru-sine, catre o constiinta devenita substanta, substanta devenita cauza sa proprie, o imposibilitate clara.
Asadar, plecand de la principul intentionalitatii lui Husserl si ajungand la ideea ca natura umana este o lipsa, vedem cum aceasta carenta e una a infinitului, deoarece asa cum afirma si Sartre ''omul e o pasiune inutila'', un ideal demn de mitul lui Camus, intre aspiratia umana si absolutul la care aspira fiind un vid total.
Odata stabilit acest vid uman putem observa ca individul este condamnat sa se construiasca pe sine in fiecare clipa.
Libertatea umana ne apare acum ca o actiune prin esenta intentionala, ea nefiind nimic altceva decat neantizarea in-sinelui. Suntem in fiecare clipa liberi deoarece avem in orice moment posibilitatea alegerii, avem intotdeauna in fata noastra cel putin 2 alternative. Prin urmare, suntem direct responsabili - nu putem invinui pe nimeni - de fiecare situatie in care ne aflam, tot ceea ce se intampla, se intampla nu din vreo obscura ''vointa'' a destinului sau a celorlalti ci totdeauna cu consimtamantul si responsabilitatea noastra. LIBERTATEA nu admite nicio determinare anterioara.
Actul liber e gratuit, omul fiind un ansamblu de proiecte. Omul face (actioneaza) si se face (construieste pe sine), la final neramanand decat ceea ce noi insine am facut din noi.
In aceeasi masura, potrivit distinctiei hegeliene asupra reconsiderarii notiunii traditionale de fiinta (Hegel considera ca fiinta constiintei nu este un ceva ''in-sine'' ci un ceva ''pentru-sine'' datorita aceleiasi intentionalitati de tip Husserl) putem spune ca fiinta nu exista decat in masura in care ea nu coincide cu ea insasi de unde ideea ca realitatea umana este o lipsa, in permanenta urmarire a unui ideal care din punct de vedere ontologic este interzis. Aceasta fiinta (prin constiinta ei) aspira permanent catre o sinteza imposibila: in-sine-pentru-sine, catre o constiinta devenita substanta, substanta devenita cauza sa proprie, o imposibilitate clara.
Asadar, plecand de la principul intentionalitatii lui Husserl si ajungand la ideea ca natura umana este o lipsa, vedem cum aceasta carenta e una a infinitului, deoarece asa cum afirma si Sartre ''omul e o pasiune inutila'', un ideal demn de mitul lui Camus, intre aspiratia umana si absolutul la care aspira fiind un vid total.
Odata stabilit acest vid uman putem observa ca individul este condamnat sa se construiasca pe sine in fiecare clipa.
Libertatea umana ne apare acum ca o actiune prin esenta intentionala, ea nefiind nimic altceva decat neantizarea in-sinelui. Suntem in fiecare clipa liberi deoarece avem in orice moment posibilitatea alegerii, avem intotdeauna in fata noastra cel putin 2 alternative. Prin urmare, suntem direct responsabili - nu putem invinui pe nimeni - de fiecare situatie in care ne aflam, tot ceea ce se intampla, se intampla nu din vreo obscura ''vointa'' a destinului sau a celorlalti ci totdeauna cu consimtamantul si responsabilitatea noastra. LIBERTATEA nu admite nicio determinare anterioara.
Actul liber e gratuit, omul fiind un ansamblu de proiecte. Omul face (actioneaza) si se face (construieste pe sine), la final neramanand decat ceea ce noi insine am facut din noi.
joi, 12 martie 2009
In afara istoriei
Potrivit unei vechi legende de inspiratie gnostica in cer s-ar fi dat o lupta intre ingerii aflati de partea arhanglelului Mihail si cei ai Balaurului iar aceia dintre ingeri care, nehotarati, s-ar fi multumit doar sa priveasca ar fi fost alungati pe pamant pentru a face aici alegerea ... o alegere cu atat mai greu de facut cu cat nu pastrau nicio aducere-aminte despre lupta de sus si nici despre atitudinea lor pasiva.
Iata cum, inceputul istoriei s-ar datora, asadar, unei nesigurante iar omul ar fi rodul neputintei de a fi luat o hotarare inaintea izgonirii sale. Astfel, aruncat pe pamant pentru a invata sa opteze, el nu va fi in stare sa-si implineasca osanda decat atunci cand va ucide spectatorul din el. Iata de ce oamenii au fost de-a lungul istoriei(si sunt inca) grabiti sa imbratiseze o cauza, sa se adune laolalta si sa-si stranga randurile in jurul unui adevar. In jurul carui fel de adevar?
In teoriile neo-budiste se pune un accent radical pe opozitia dintre adevarul adevarat (''paramartha'') - privilegiu si apanaj al celui eliberat - si adevarul oarecare (''samvriti'') - un adevar al erorii, blestem al celui neizbavit.
Adevarul adevarat care isi asuma toate riscurile (inclusiv acela de a nega orice adevar) este o prerogativa a omului inactiv, a celui ce se situeaza in afara faptei si care se multumeste doar la a cuprinde cu gandul tot ceea ce este insubstantialitate, realizand astfel o deschidere catre nonrealitate. Pentru el, istoria devine doar un vis urat, la care se va resemna, din moment ce nimeni nu poate avea cosmarurile pe care si le doreste.
Individul ajuns la acest punct incepe sa cuprinda lipsa de esenta a istoriei, plecandu-se in fata evidentei ca toate adevarurile pe care istoria le poarta cu ea nu sunt decat adevaruri ale erorii deoarece atribuie substanta unor elemente ce nu pot poseda asa ceva.
Aceasta teorie a dublui adevar ne ajuta sa intelegem ca istoria nu este nimic altceva decat o cheie pentru tot ce intuneca vederea si pentru tot ce ne ajuta sa traim in timp.
Odata clarificata natura istoriei si a faptelor ce o compun nu ne ramane decat sa constatam ca renuntarea la roadele faptei are o insemnatate uriasa deoarece numai prin aceasta renuntare se poate ajunge la adevarul adevarat care este vid dar constient de sine. Apropierea de acest adevar aduce cu sine o renuntare la iluzii, te exclude din istorie iar cei care astfel s-au trezit numai pot fi focare de evenimente deoarece le-au intrezarit inutilitatea.
Interferenta celor doua adevaruri este prielnica trezirii dar nefasta pentru fapte. Ea este primul pas al unei sparturi atat la individ cat si la o civilizatie sau la o rasa chiar.
Inainte de aceasta trezire petreceam ceasuri de euforie si iresponsabilitate datorate abuzului de iluzii. Dupa aceasta, cel ce s-a trezit e detasat de toate, e un fost fanatic ce numai poate indura povara amagirilor chiar daca ele ispitesc. Indepartarea de fostele iluzii este atat de mare incat numai poate intelege ce ratacire l-a facut in trecut sa creada in ele. Acum, trecutul ca si viitorul sunt greu de deslusit. El si-a risipit substanta la fel ca si civilizatiile care evolueaza prea repede si care lichidandu-si idolii sfarsesc prin a nu mai avea niciunul de rezerva. Idolii ajuta deoarece duc la o adormire a spiritului iar popoarele nu pot trai fara aceasta. Pentru ele trezirea spiritului este sinonima cu moartea.
Societatile arhaice au rezistat atat de mult timp deoarece nu cunosteau nevoia de innoire si de schimbarea continua a simulacrelor in care isi imbracau existenta. Grecia antica si Europa moderna sunt tipuri de civilizatii atinse de o moarte precoce datorita consumului excesiv de zei si epuizarii idealurilor. China si Egiptul de odinioara s-au lafait timp de milenii intr-o magnifica scleroza. La fel si societatile africane inaintea contactului cu Occidentul. Sunt insa si ele amenintate de aceasta prabusire deoarece au adoptat alt ritm.
Toate peroadele de maretie pe care civilizatiile le-au cunoscut in istorie nu au fost decat rezultatul unei agitatii, a unei efervescente si a unui delir creator de zei si idoli. Dar, toate societatile sunt supuse unei legi nescrise potrivit careia imboldul de nestapanit, factor al ascensiunii lor slabeste si se domoleste dupa un timp, declinul avand loc atunci cand delirul da semne ca se stinge.
Iata cum, inceputul istoriei s-ar datora, asadar, unei nesigurante iar omul ar fi rodul neputintei de a fi luat o hotarare inaintea izgonirii sale. Astfel, aruncat pe pamant pentru a invata sa opteze, el nu va fi in stare sa-si implineasca osanda decat atunci cand va ucide spectatorul din el. Iata de ce oamenii au fost de-a lungul istoriei(si sunt inca) grabiti sa imbratiseze o cauza, sa se adune laolalta si sa-si stranga randurile in jurul unui adevar. In jurul carui fel de adevar?
In teoriile neo-budiste se pune un accent radical pe opozitia dintre adevarul adevarat (''paramartha'') - privilegiu si apanaj al celui eliberat - si adevarul oarecare (''samvriti'') - un adevar al erorii, blestem al celui neizbavit.
Adevarul adevarat care isi asuma toate riscurile (inclusiv acela de a nega orice adevar) este o prerogativa a omului inactiv, a celui ce se situeaza in afara faptei si care se multumeste doar la a cuprinde cu gandul tot ceea ce este insubstantialitate, realizand astfel o deschidere catre nonrealitate. Pentru el, istoria devine doar un vis urat, la care se va resemna, din moment ce nimeni nu poate avea cosmarurile pe care si le doreste.
Individul ajuns la acest punct incepe sa cuprinda lipsa de esenta a istoriei, plecandu-se in fata evidentei ca toate adevarurile pe care istoria le poarta cu ea nu sunt decat adevaruri ale erorii deoarece atribuie substanta unor elemente ce nu pot poseda asa ceva.
Aceasta teorie a dublui adevar ne ajuta sa intelegem ca istoria nu este nimic altceva decat o cheie pentru tot ce intuneca vederea si pentru tot ce ne ajuta sa traim in timp.
Odata clarificata natura istoriei si a faptelor ce o compun nu ne ramane decat sa constatam ca renuntarea la roadele faptei are o insemnatate uriasa deoarece numai prin aceasta renuntare se poate ajunge la adevarul adevarat care este vid dar constient de sine. Apropierea de acest adevar aduce cu sine o renuntare la iluzii, te exclude din istorie iar cei care astfel s-au trezit numai pot fi focare de evenimente deoarece le-au intrezarit inutilitatea.
Interferenta celor doua adevaruri este prielnica trezirii dar nefasta pentru fapte. Ea este primul pas al unei sparturi atat la individ cat si la o civilizatie sau la o rasa chiar.
Inainte de aceasta trezire petreceam ceasuri de euforie si iresponsabilitate datorate abuzului de iluzii. Dupa aceasta, cel ce s-a trezit e detasat de toate, e un fost fanatic ce numai poate indura povara amagirilor chiar daca ele ispitesc. Indepartarea de fostele iluzii este atat de mare incat numai poate intelege ce ratacire l-a facut in trecut sa creada in ele. Acum, trecutul ca si viitorul sunt greu de deslusit. El si-a risipit substanta la fel ca si civilizatiile care evolueaza prea repede si care lichidandu-si idolii sfarsesc prin a nu mai avea niciunul de rezerva. Idolii ajuta deoarece duc la o adormire a spiritului iar popoarele nu pot trai fara aceasta. Pentru ele trezirea spiritului este sinonima cu moartea.
Societatile arhaice au rezistat atat de mult timp deoarece nu cunosteau nevoia de innoire si de schimbarea continua a simulacrelor in care isi imbracau existenta. Grecia antica si Europa moderna sunt tipuri de civilizatii atinse de o moarte precoce datorita consumului excesiv de zei si epuizarii idealurilor. China si Egiptul de odinioara s-au lafait timp de milenii intr-o magnifica scleroza. La fel si societatile africane inaintea contactului cu Occidentul. Sunt insa si ele amenintate de aceasta prabusire deoarece au adoptat alt ritm.
Toate peroadele de maretie pe care civilizatiile le-au cunoscut in istorie nu au fost decat rezultatul unei agitatii, a unei efervescente si a unui delir creator de zei si idoli. Dar, toate societatile sunt supuse unei legi nescrise potrivit careia imboldul de nestapanit, factor al ascensiunii lor slabeste si se domoleste dupa un timp, declinul avand loc atunci cand delirul da semne ca se stinge.
miercuri, 11 martie 2009
Masca
De-a lungul timpului s-au vazut oameni indeplinindu-si indatoririle in timpul unor razboaie pe care ei insisi le considerau stupide si asta pentru ca pentru ei importanta nu era urmarirea unui scop anume. Exista, astfel, o fericire metafizica in a sustine absurditatea lumii. Cucerirea, jocul sau revolta absurda sunt tot atatea omagii pe care omul le aduce propriei sale demnitati intr-o lupta in care este dinainte invins.
Trebuie doar sa intelegi si sa urmezi regulile nescrise ale acestei lupte. Acest gand poate fi de ajuns pentru a hrani o minte omeneasca. Nu negi razboiul, ci mori din cauza lui sau traiesti! Tot astfel si cu absurdul, trebuie sa respiri odata cu el, sa incepi sa-i inveti lectiile si sa le afli miezul.
In experienta pe care incerc sa o descriu si s-o fac simtita e sigur ca o tensiune apare acolo unde o alta moare, totul intr-o cautare puerila a uitarii. Incordarea constanta care mentine omul in fata lumii si delirul ordonat care-l fac sa primeasca totul trezesc mereu o alta febra interioara. In acest univers creatia devine pentru om singura sansa de a-si mentine constiinta si de a-i fixa aventurile. A crea inseamna a trai de doua ori. Cautarile oarbe si nelinistite ale lui Proust, meticuloasa sa colectie de flori, de spaime ... au tocmai aceasta semnificatie. Ea are exact acelasi sens ca si creatia continua si de nepretuit careia i se consacra actorul, sculptorul, pictorul si toti oamenii absurzi. Toti incearca sa mimeze, sa repete si sa recreeze o realitatea ce le este proprie. Sfarsim intotdeauna prin a avea chipul adevarurilor noastre. Pentru un om care a intors spatele eternitatii si idealurilor, intreaga existenta nu-i decat o sceneta ce reproduce absurdul... acest tip de om renunta la a mai explica si rezolva ... vrea doar sa simta si sa descrie ...
Trebuie doar sa intelegi si sa urmezi regulile nescrise ale acestei lupte. Acest gand poate fi de ajuns pentru a hrani o minte omeneasca. Nu negi razboiul, ci mori din cauza lui sau traiesti! Tot astfel si cu absurdul, trebuie sa respiri odata cu el, sa incepi sa-i inveti lectiile si sa le afli miezul.
In experienta pe care incerc sa o descriu si s-o fac simtita e sigur ca o tensiune apare acolo unde o alta moare, totul intr-o cautare puerila a uitarii. Incordarea constanta care mentine omul in fata lumii si delirul ordonat care-l fac sa primeasca totul trezesc mereu o alta febra interioara. In acest univers creatia devine pentru om singura sansa de a-si mentine constiinta si de a-i fixa aventurile. A crea inseamna a trai de doua ori. Cautarile oarbe si nelinistite ale lui Proust, meticuloasa sa colectie de flori, de spaime ... au tocmai aceasta semnificatie. Ea are exact acelasi sens ca si creatia continua si de nepretuit careia i se consacra actorul, sculptorul, pictorul si toti oamenii absurzi. Toti incearca sa mimeze, sa repete si sa recreeze o realitatea ce le este proprie. Sfarsim intotdeauna prin a avea chipul adevarurilor noastre. Pentru un om care a intors spatele eternitatii si idealurilor, intreaga existenta nu-i decat o sceneta ce reproduce absurdul... acest tip de om renunta la a mai explica si rezolva ... vrea doar sa simta si sa descrie ...
miercuri, 25 februarie 2009
Absurdul
Toate marile actiuni si toate marile filosofii au un inceput derizoriu. Marile opere se nasc adesea pe neasteptate, la coltul unei strazi sau la intrarea intr-o cafenea. Tot astfel si absurditatea ... lumea absurda, mai mult decat oricare alta, isi trage nobletea dintr-o nastere lipsita de ''maretie''. Cand e intrebat la ce se gandeste, acel om care raspunde: ''la nimic'', poate ca doar se preface. Dar daca acest raspuns este sincer ... daca el exprima acea stare ciudata a sufletului cand vidul devine elocvent, cand lantul gesturilor cotidiene s-a rupt, cand inima cauta veriga pierduta, el reprezinta primul semn al constientizarii absurdului existentei.
Se intampla ca decorurile sa se prabuseasca. Trezire, patru ore de birou sau de uzina, masa, patru ore de munca, somn si luni, marti, miercuri, joi, vineri, sambata - iata un drum urmat cu usurinta aproape tot timpul. Dar intr-o zi ne pomenim intrebandu-ne: ''pentru ce?'' si totul incepe cu aceasta oboseala uimita. Oboseala se afla la capatul faptelor unei vieti robotizate, dar ea inaugureaza in acelasi timp trezirea constiintei. Ea o trezeste si provoaca urmarea. Urmarea, adica intoarcerea inconstienta in lanturi sau trezirea definitiva. Caci totul incepe prin constiinta si nimic nu are valoare decat prin ea.
Pentru fiecare zi a unei vieti fara stralucire timpul ne poarta cu sine. Dar vine o clipa cand trebuie sa-l purtam noi pe el. Traim din viitor: ''maine'', ''mai tarziu'', ''cand se va ivi momentul potrivit'', ''o data cu varsta vei intelege''. Vine o zi cand omul constata sau spune ca are treizeci de ani si astfel isi afirma tineretea. Dar, facand asta, se situeaza in raport cu timpul, isi ia locul in timp. Recunoaste ca se afla intr-un anume moment al unei curbe pe care trebuie sa o strabata. Apartine timpului si, dupa spaima care-l cuprinde, isi recunoaste in el dusmaul cel mai inversunat. Aceasta revolta asupra propriei existente este absurdul.
Iata cum, dintr-o data, sensul iluzoriu, in care acoperisem realitatea, dispare. Ostilitatea primitiva a lumii urca spre noi din milenii. Timp de o clipa nu o mai intelegem, pentru ca timp de secole n-am inteles decat figurile si desenele in care o inscrisesem iar de acum inainte numai avem puterea sa uzam de acest artificiu. Lumea ne scapa pentru ca redevine ea insasi.
Se intampla ca decorurile sa se prabuseasca. Trezire, patru ore de birou sau de uzina, masa, patru ore de munca, somn si luni, marti, miercuri, joi, vineri, sambata - iata un drum urmat cu usurinta aproape tot timpul. Dar intr-o zi ne pomenim intrebandu-ne: ''pentru ce?'' si totul incepe cu aceasta oboseala uimita. Oboseala se afla la capatul faptelor unei vieti robotizate, dar ea inaugureaza in acelasi timp trezirea constiintei. Ea o trezeste si provoaca urmarea. Urmarea, adica intoarcerea inconstienta in lanturi sau trezirea definitiva. Caci totul incepe prin constiinta si nimic nu are valoare decat prin ea.
Pentru fiecare zi a unei vieti fara stralucire timpul ne poarta cu sine. Dar vine o clipa cand trebuie sa-l purtam noi pe el. Traim din viitor: ''maine'', ''mai tarziu'', ''cand se va ivi momentul potrivit'', ''o data cu varsta vei intelege''. Vine o zi cand omul constata sau spune ca are treizeci de ani si astfel isi afirma tineretea. Dar, facand asta, se situeaza in raport cu timpul, isi ia locul in timp. Recunoaste ca se afla intr-un anume moment al unei curbe pe care trebuie sa o strabata. Apartine timpului si, dupa spaima care-l cuprinde, isi recunoaste in el dusmaul cel mai inversunat. Aceasta revolta asupra propriei existente este absurdul.
Iata cum, dintr-o data, sensul iluzoriu, in care acoperisem realitatea, dispare. Ostilitatea primitiva a lumii urca spre noi din milenii. Timp de o clipa nu o mai intelegem, pentru ca timp de secole n-am inteles decat figurile si desenele in care o inscrisesem iar de acum inainte numai avem puterea sa uzam de acest artificiu. Lumea ne scapa pentru ca redevine ea insasi.
marți, 7 octombrie 2008
Revolta
N-am multe pareri ... Dupa o viata intreaga, omul isi da seama ca a trait ani de zile spre a se convinge de un singur adevar. Dar un singur adevar ... daca este evident, e de ajuns pentru conduita unei existente. In ceea ce ma priveste, am ... fara indoiala ... ceva de spus despre individ. Despre el trebuie vorbit cu asprime si ... daca e nevoie ... cu tot dispretul cuvenit.
Un om este si mai om prin lucrurile pe care le trece sub tacere decat prin cele pe care le spune. Voi trece sub tacere multe lucruri ... Dar cred cu tarie că toti cei ce au meditat asupra individului si-au întemeiat judecata pe o experienta mult mai redusa decat a noastra. Inteligenta ... emotionanta inteligenta ... a presimtit poate ceea ce trebuia sa constate. Dar epoca noastra ... ruinele si sangele varsat ... ne coplesesc cu evidente.
Individul ma intereseaza atat de mult, pentru că imi apare derizoriu si umilit. Stiind ca nu exista cauze victorioase ... îmi plac cauzele pierdute ... ele pretind un suflet dintr-o bucata, care stie sa primeasca atat infrangerea, cat si victoriile-i trecatoare. Pentru cel ce se simte solidar cu destinul acestei lumi, socul civilizatiilor are in el ceva inspaimantator. Mi-am insusit aceasta spaima si totodata am vrut sa-mi joc si eu partida. Intre istorie si eternitate am ales istoria ... pentru ca-mi plac certitudinile. De istorie cel putin sunt sigur ... si cum sa neg aceasta forta care ma zdrobeste?
Exista Dumnezeu sau timpul, crucea sau spada. Ori lumea aceasta are un inteles mai inalt ... care-i depaseste zbuciumul ... ori nimic nu-i adevarat in afara de acest zbucium. Trebuie sa traiesti o data cu timpul si sa mori o data cu el sau sa i te sustragi pentru o viata mai inalta. Stiu ... ca se poate cadea la un compromis si ca poti trai in veac ... crezand in vesnicie. Aceasta inseamna a accepta ... Dar eu resping un atare cuvant si vreau totul sau nimic. Dacă aleg actiunea, sa nu credeti ca pentru mine contemplarea e un pamant necunoscut ... Dar ea nu-mi poate da totul si ... lipsit de vesnicie ... vreau să ma aliez cu timpul. Nu vreau să retin nici nostalgia, nici amaraciunea, ci vreau doar sa vad limpede pricina lor. Pentru mine este o eliberare. Individul nu poate nimic si totusi poate totul. In aceasta minunata disponibilitate inţelegeti de ce il zdrobesc.
La capatul a toate ... se afla moartea. Noi stim asta. Stim si ca o data cu ea se termina absurdul ... Iata de ce acele cimitire raspandite in intreaga lume ... si care-i obsedeaza pe unii dintre noi sînt atat de urate. Nu înfrumusetezi decat ceea ce iubesti ... iar moartea ne face sila şi ne oboseste. Ea trebuie ... de asemenea ... cucerita. Ultimul prizonier in Padova pustiita de ciuma ... asediata de venetieni ... strabatea urland salile palatului sau ... chemand diavolul si cerandu-i moartea ... Era un mod de a o depăsi ... Si tot un semn de curaj propriu europeanului este acela de a fi dat un chip atat de inspăimantator locurilor unde moartea se crede cinstita ... In universul revoltatului ... moartea glorifică injustitia ... Ea este supremul abuz.
Un om este si mai om prin lucrurile pe care le trece sub tacere decat prin cele pe care le spune. Voi trece sub tacere multe lucruri ... Dar cred cu tarie că toti cei ce au meditat asupra individului si-au întemeiat judecata pe o experienta mult mai redusa decat a noastra. Inteligenta ... emotionanta inteligenta ... a presimtit poate ceea ce trebuia sa constate. Dar epoca noastra ... ruinele si sangele varsat ... ne coplesesc cu evidente.
Individul ma intereseaza atat de mult, pentru că imi apare derizoriu si umilit. Stiind ca nu exista cauze victorioase ... îmi plac cauzele pierdute ... ele pretind un suflet dintr-o bucata, care stie sa primeasca atat infrangerea, cat si victoriile-i trecatoare. Pentru cel ce se simte solidar cu destinul acestei lumi, socul civilizatiilor are in el ceva inspaimantator. Mi-am insusit aceasta spaima si totodata am vrut sa-mi joc si eu partida. Intre istorie si eternitate am ales istoria ... pentru ca-mi plac certitudinile. De istorie cel putin sunt sigur ... si cum sa neg aceasta forta care ma zdrobeste?
Exista Dumnezeu sau timpul, crucea sau spada. Ori lumea aceasta are un inteles mai inalt ... care-i depaseste zbuciumul ... ori nimic nu-i adevarat in afara de acest zbucium. Trebuie sa traiesti o data cu timpul si sa mori o data cu el sau sa i te sustragi pentru o viata mai inalta. Stiu ... ca se poate cadea la un compromis si ca poti trai in veac ... crezand in vesnicie. Aceasta inseamna a accepta ... Dar eu resping un atare cuvant si vreau totul sau nimic. Dacă aleg actiunea, sa nu credeti ca pentru mine contemplarea e un pamant necunoscut ... Dar ea nu-mi poate da totul si ... lipsit de vesnicie ... vreau să ma aliez cu timpul. Nu vreau să retin nici nostalgia, nici amaraciunea, ci vreau doar sa vad limpede pricina lor. Pentru mine este o eliberare. Individul nu poate nimic si totusi poate totul. In aceasta minunata disponibilitate inţelegeti de ce il zdrobesc.
La capatul a toate ... se afla moartea. Noi stim asta. Stim si ca o data cu ea se termina absurdul ... Iata de ce acele cimitire raspandite in intreaga lume ... si care-i obsedeaza pe unii dintre noi sînt atat de urate. Nu înfrumusetezi decat ceea ce iubesti ... iar moartea ne face sila şi ne oboseste. Ea trebuie ... de asemenea ... cucerita. Ultimul prizonier in Padova pustiita de ciuma ... asediata de venetieni ... strabatea urland salile palatului sau ... chemand diavolul si cerandu-i moartea ... Era un mod de a o depăsi ... Si tot un semn de curaj propriu europeanului este acela de a fi dat un chip atat de inspăimantator locurilor unde moartea se crede cinstita ... In universul revoltatului ... moartea glorifică injustitia ... Ea este supremul abuz.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)