Un cadru

Te uiti la fotografiile tale. A trebuit sa-ti faci … civilizatia se rabda numai cu carnet de identitate. Ai vreo suta si niciuna nu seamana, nici cu originalul nici cu niciuna din toate celelalte. Cand ne lipseste un subiect de ilaritate acasa … deschidem albumul de fotografii … cazierul nostru grotesc … iar contradictia fundamentala incepe sa ne intristeze. Esti de cateva ori elevul, huliganul sau iubitul … si incepi sa iti evoci toata existenta. Lumina ochilor vine de la altcineva … surasul e strain. In ceasul ei fotografia atesta orginalul. Veridic in secunda obiectivului deschis si valabil o zi sau doua, portretul se descompune, murind in fiecare fotografie. Si te intrebi care e omul viu si adevarat … cel silit sa se traiasca sau cel care fuge necontenit de sine in sute si mii de fantome transparente, schimbandu-si umbra necontenit …

Retorica

Ce te mai poate consola in momentul in care si ceea ce credeai a fi cel mai bine cladit, se darama ca un castel de nisip facut parca pentru a fi distrus de jocul salbatic, irational si intamplator al unui copil ... La ce sa te mai raportezi din tot ceea ce ti se ofera in aceasta lume murdara, pustie si straina de ea, care nu stie decat sa declare razboi tuturor valorilor autentice si deopotriva elementelor care inca isi mai trag seva din aceste valori ... Cu ce sa iti mai incepi cuvantarea in fata unor umbre deformate si care consimt sa participe la oribila piesa de teatru intitulata ''Specatcolul uman'', o piesa pe care o detesti ... detesti ... detesti ... Cum sa nu iti doresti de cele mai multe ori sa nu mai ai acei ochi ai constiintei de OM, la vederea prapastiei ce s-a instalat intre ceea ce trebuia sa fie acest OM si maimutele dezgustatoare care iti dau din ce in ce mai putine motive de a mai vrea sa le privesti ... De ce adevarata singuratate o resimt in grupurile de oameni si asta mai ales in momentele in care isi poarta inflacarat discutiile pe teme cu totul insignifiante ... E cel putin interesanta senzatia de care ai parte in momentul in care reusesti ca un fotograf(ce isi detesta profesia) sa ii imortalizezi si sa vezi o secunda numai statuile unor elemente ce nu traiesc decat periferic ... si poate ca atunci intelegi de ce un ceva ce traieste prin el ... prin acel ceva unic si distinct ... nu se poate impaca cu existentele inecate de valul instinctual-animalic ... Si iarasi ma simt singur ... mult mai singur ... De ce de cele mai multe ori observam ca dincolo de aparente, se ascunde o realitate zidita pe o temelie a paradoxului ... Spre exemplu suferinta (o stare pe care la prima vedere am fi inclinati sa o respingem) este acel camarad credincios al celui ce creeaza iar aceasta lume pe care o detestam ... sursa de creatie ...