Absurdul

Toate marile actiuni si toate marile filosofii au un inceput derizoriu. Marile opere se nasc adesea pe neasteptate, la coltul unei strazi sau la intrarea intr-o cafenea. Tot astfel si absurditatea ... lumea absurda, mai mult decat oricare alta, isi trage nobletea dintr-o nastere lipsita de ''maretie''. Cand e intrebat la ce se gandeste, acel om care raspunde: ''la nimic'', poate ca doar se preface. Dar daca acest raspuns este sincer ... daca el exprima acea stare ciudata a sufletului cand vidul devine elocvent, cand lantul gesturilor cotidiene s-a rupt, cand inima cauta veriga pierduta, el reprezinta primul semn al constientizarii absurdului existentei.
Se intampla ca decorurile sa se prabuseasca. Trezire, patru ore de birou sau de uzina, masa, patru ore de munca, somn si luni, marti, miercuri, joi, vineri, sambata - iata un drum urmat cu usurinta aproape tot timpul. Dar intr-o zi ne pomenim intrebandu-ne: ''pentru ce?'' si totul incepe cu aceasta oboseala uimita. Oboseala se afla la capatul faptelor unei vieti robotizate, dar ea inaugureaza in acelasi timp trezirea constiintei. Ea o trezeste si provoaca urmarea. Urmarea, adica intoarcerea inconstienta in lanturi sau trezirea definitiva. Caci totul incepe prin constiinta si nimic nu are valoare decat prin ea.
Pentru fiecare zi a unei vieti fara stralucire timpul ne poarta cu sine. Dar vine o clipa cand trebuie sa-l purtam noi pe el. Traim din viitor: ''maine'', ''mai tarziu'', ''cand se va ivi momentul potrivit'', ''o data cu varsta vei intelege''. Vine o zi cand omul constata sau spune ca are treizeci de ani si astfel isi afirma tineretea. Dar, facand asta, se situeaza in raport cu timpul, isi ia locul in timp. Recunoaste ca se afla intr-un anume moment al unei curbe pe care trebuie sa o strabata. Apartine timpului si, dupa spaima care-l cuprinde, isi recunoaste in el dusmaul cel mai inversunat. Aceasta revolta asupra propriei existente este absurdul.
Iata cum, dintr-o data, sensul iluzoriu, in care acoperisem realitatea, dispare. Ostilitatea primitiva a lumii urca spre noi din milenii. Timp de o clipa nu o mai intelegem, pentru ca timp de secole n-am inteles decat figurile si desenele in care o inscrisesem iar de acum inainte numai avem puterea sa uzam de acest artificiu. Lumea ne scapa pentru ca redevine ea insasi.