Masca

De-a lungul timpului s-au vazut oameni indeplinindu-si indatoririle in timpul unor razboaie pe care ei insisi le considerau stupide si asta pentru ca pentru ei importanta nu era urmarirea unui scop anume. Exista, astfel, o fericire metafizica in a sustine absurditatea lumii. Cucerirea, jocul sau revolta absurda sunt tot atatea omagii pe care omul le aduce propriei sale demnitati intr-o lupta in care este dinainte invins.
Trebuie doar sa intelegi si sa urmezi regulile nescrise ale acestei lupte. Acest gand poate fi de ajuns pentru a hrani o minte omeneasca. Nu negi razboiul, ci mori din cauza lui sau traiesti! Tot astfel si cu absurdul, trebuie sa respiri odata cu el, sa incepi sa-i inveti lectiile si sa le afli miezul.
In experienta pe care incerc sa o descriu si s-o fac simtita e sigur ca o tensiune apare acolo unde o alta moare, totul intr-o cautare puerila a uitarii. Incordarea constanta care mentine omul in fata lumii si delirul ordonat care-l fac sa primeasca totul trezesc mereu o alta febra interioara. In acest univers creatia devine pentru om singura sansa de a-si mentine constiinta si de a-i fixa aventurile. A crea inseamna a trai de doua ori. Cautarile oarbe si nelinistite ale lui Proust, meticuloasa sa colectie de flori, de spaime ... au tocmai aceasta semnificatie. Ea are exact acelasi sens ca si creatia continua si de nepretuit careia i se consacra actorul, sculptorul, pictorul si toti oamenii absurzi. Toti incearca sa mimeze, sa repete si sa recreeze o realitatea ce le este proprie. Sfarsim intotdeauna prin a avea chipul adevarurilor noastre. Pentru un om care a intors spatele eternitatii si idealurilor, intreaga existenta nu-i decat o sceneta ce reproduce absurdul... acest tip de om renunta la a mai explica si rezolva ... vrea doar sa simta si sa descrie ...