Epoca exilatilor

Privita de multi ca o epoca a transformarii gandirii umane, ultimii 100 de ani sunt marcati de un declin fatal al credintelor. Dupa o intreaga istorie de autoamagire omul pare in sfarsit decis de a se lepada de acea parte din el ce nu este nimic altceva decat perdeaua pe care secole de-a randul a pus-o intre el si existenta. Pornind de la un postulat - nedemonstrat de nicio stiinta sau filosofie - ca lumea ar fi in esenta ei ultima, rationala si logica, omul a creat diverse forme (credinte, idealuri, zeitati) prin care nu a facut nimic altceva decat sa transpuna o aspiratie. Animalul poseda doar parte biologica si de aceea nu simte decat nevoie de securitate materiala. Omul poseda pe langa aceasta si o constiinta a existentei sale si de aceea a resimtit mereu nevoia unei sigurante existentiale. Fiind singura fiinta care percepe moartea ca pe un ceva inevitabil, omul a simtit nevoia de a se pune la adapost de aceasta fatalitate si a inventat tot felul de forme obiective prin care s-a autosituat fictiv ca facand parte dintr-o ordine cosmologica ce i-ar garanta astfel eternitatea. Incapabil de a-si asuma o existenta fara sens si fara o logica ultima, el a inventat solutii salvatoare in numele carora (si aici este tragedia cea mare) a persecutat toate acele spirite libere care nu doreau decat sa se exprime printr-o unicitate a propriei fiinte. Situand toate credintele si toti idolii in sfera imposibilului (pentru a nu fi accesibile unei critici lucide) si persecutandu-i pe toti cei ce au vazut aceste forme exact ceea ce erau, umanitatea s-a comportat ca un instabil psihic care nu vede decat propriile proiectii si aspiratii si care actioneaza violent la adresa tuturor celor ce vor sa le arate care este realitatea. Ingloband simplist lumea si toate formele sale variate in concepte goale si abstracte, s-a adus cea mai mare crima fata de tot ceea ce este forma individuala - singurul element creator, caci tot ceea ce este creatie autentica in cultura si civilizatia umana nu este nimic altceva decat EXPRIMARE A UNICITATII. Nu prin inventie de concepte abstracte s-a nascut creatia ci prin exprimare a tot ceea ce este viu si intens in om, a tot ceea ce pulseaza, a acelei forme distincte de la om la om de percepere a naturii, de simtire a persoanei iubite sau de reprezentare a unei existente absurde in care suntem aruncati. Prin urmare, fata de toti cei ce inca mai suspina dupa epocile in care individul era sclavul unor forme fara viata in numele caruia era obligat sa-si lepede singura parte din el care pulseaza cu adevarat, epoca noastra afirma si trebuie sa afirme libertatea individului ca si afirmare responsabila in fata unei existente fara sens, in care fiecare actiune si alegere contribuie la audtodefinirea sa. Asemeni unui pacient revenit dupa o lunga amnezie, omul incepe sa isi redescopere adevarata natura, aceea a unei fiinte condamnate la un exil permanent, dar un exil in care e liber sa simta ceea ce este viu si unic in el.