Efemeritate

In lumea plantelor si a fiintelor neganditoare, a muri este o obisnuinta si moartea nu implica sensibilitate. Daca poetul canta caderea frunzelor si se intristeaza de moartea papagalului din colivie si de a pestelui din acvariu - e tot ce se poate cunoaste emotionant. Padurile mor, campiile mor, insa mor ca sa invie: moartea vegetala e anuala si e numai aparenta, e o adormire. La animale moartea e alimentara: absenta cadavrelor din natura si prezenta aproape exclusiva de animale vii e o indicatie cu sens ca dobitoacele se mananca unele pe altele permanent, viata celor mai slabe avand singura destinatie de a hrani cu forme frumoase si cu sange ager viata celor mai tari.
Daca este drept sau nedrept ceea ce se petrece in natura - depinde de judecata umana si o priveste NUMAI pe aceasta. Natura ignora justitia si dreptul cetateniei. Natura e vantul si furtuna, cutremurul si inecul. Simtind apropierea iernii, pleaca berzele mari si randunelele mici. Calatorii au povestit cum se joaca negura cu ele, aruncand in neant stolurile adanci, scufundand aripile in talaze. Obosite, ele se lasa pe catarge si isi odihnesc destinul alaturi de spaima omului, capricios valsat de valuri in scoica lui de otel si tarat, cu stiintele, cu artele si cu credintele lui catre inec. Stapanul iluzoriu si fragil al pamantului nu prezinta atunci mai mult interes pentru natura decat pestele mic in gura pestelui mare, si devenit alimentar si el: o carne pentru rechini. Transatlanticele au soarta cutiilor de conserve.
Periodic, o insula se scufunda cu toata civilizatia ei, cu locuitorii, cu bibliotecile si bisericile ei - si in natura acest eveniment e inexistent si anonim, ca rasturnarea din loc a unui bolovan. Nimeni in toata natura, in afara de om, nu simte mahnire si nu sufera ca a disparut intr-o noapte un teritoriu. Pentru natura, un cuib de muste sau o planeta cu oameni e la fel: Natura e nesimtitoare si fata de creatia ei - ne inchipuim noi - cea mai valoroasa, si naivitatile blanzilor blajini sunt opera noastra artificiala...
Omul civilizat slabeste energiile cruzimii naturale si isi compune un univers al dreptatilor , o filosofie a binelui si a raului, a drepturilor si a datoriilor si, pe nesimtite, el se instituie la guvernarea universului rebel, dintr-o camera agreabila, dintr-o canapea care a uitat vechile rosturi, fostele pribegii si lupte cu natura violenta si neimpacata. Delirul omului nordic, nascut in ceata si frig, ia cunostinta de climatul azuriu al sudului si orientului. El a crezut cu neputinta Mediterana, Italia, Grecia, si daca ar fi murit in umbra lui umeda, langa o catedrala gotica invelita cu nori, existenta lui nu ar fi cunoscut nici frumusetea luminii, nici gustul suculent al leneviei.
Dar, in afara de bucuria ei intreaga, si cu aceasta bucurie inlauntrul ei, viata e tot atat de provizorie si Natura e tot atat de indiferenta, si in Sardinia si in Groenlanda.
Am vazut paduri seculare, poate milenare, aprinse in fierbinteala unui soare splendid si neindurat. Mii de taramuri ard pana la tarana din toata mareata lor infatisare. Paradisuri de copaci inaltati in ceruri sunt mistuite ca niste paie. Am vazut goana vietatilor alungate de vartejul valurilor de foc, insetate, ostenite: milioane de antilope, de zebre, incercuite de flacari. Bivolii salbatici, in turme negre, ca niste namoluri, izvorau din zare si cotropeau sesurile incercuite de fum. Serpii crapau in dogoare, cirezile se prefaceau pe drumul lor in cenusa ... Continentele se ingusteaza ca niste carari si raurile raman ca urmele de tibisir pe un carton. Nicio mila de nicaieri: mila e necunoscuta in Natura. Am introdus-o noi. A venit cu ea intre spini Iisus Christos, dusmanul Naturii...